English Romana
SIMTEX-OC:ISO 9001
Cuvintele pot schimba

Mitologia Cărţii

Simboluri

Cartea şi scrierea au origine sacră, fiind create, ca şi omul, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ele reprezintă “semnul vizual al Activităţii divine, al manifestării şi Cuvântului” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, Bucureşti, Editura Artemis, 1994). În concepţia islamică, nu există pe lume nimic care să nu poată fi considerat ca o scriere. Dintr-o altă perspectivă, scrierea nu poate fi altceva decât un substitut degradat al vorbirii. Astfel se justifică faptul că Socrate, Buddha, Isus, adică marii maeştri spirituali, nu au lăsat nimic scris; “scrisul simbolizează o pierdere a prezenţei” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit.).

În Evanghelia lui Ioan, versetul 6 al capitolului VIII (“ci Isus s-a aplecat jos şi scria cu degetul pe pământ”) este “singurul loc din Noul Testament unde se afirmă că Divinitatea ar fi scris, parcă în joacă, nişte semne pe care vântul le-a şters. În Vechiul Testament în schimb, scriitura e Verbul lui Dumnezeu, ca în Exod: «Şi tablele erau lucrul lui Dumnezeu, scriptura era scriptura lui Dumnezeu săpată pe table» (XXXII,16)” (Mircea Muthu, Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti, Editura Libra, 1996).

Străvechiul Orient (Asia Mică, Egiptul) atribuia scrisului şi cărţii un caracter sacru; acestea “se aflau în mâinile unei caste de preoţi” (E.R.Curtius, Literatura Europeană şi Evul Mediu latin, Bucureşti, Editura Univers, 1970), scrisul reprezenta un mister, iar scribul se bucura de un rang deosebit.

Cartea simbolizează în primul rând ştiinţa şi înţelepciunea adunate de-a lungul vremii şi transmise generaţiilor mereu noi. Păstrarea înţelepciunii sfinţilor părinţi, sihaştri pe muntele Sinai, este şi scopul cu care compilatorul anonim adună mărturiile acestor asceţi, cuvintele şi faptele lor, predate nouă în scris de “acei care mult s-au ostenit” pentru a ne descrie exact viaţa sfinţilor părinţi, ne-au fost transmise “nu ca şi cum le-ar fi fost acelora un hatâr, ci silindu-se să stârnească râvna celor de după ei” (Dimitrios G.Tsamis, Patericul sinaitic, Sibiu, Editura Deisis, 1995).

Paradisul

Temple ale cărţii, “bibliotecile fac parte dintre acele locuri privilegiate în care omul s-a căutat, s-a găsit şi s-a pierdut de atâtea ori pe sine, pentru a se căuta iarăşi şi iarăşi. Locuri ale neliniştii înnoitoare, ale pasiunilor fecunde.” (Nicolae Balotă, Arta lecturii, Bucureşti, Editura Cartea Romanească, 1978)

Concept fundamental la Jorge Luis Borges, BIBLIOTECA se defineşte ca un receptacul al simbiozei vitale text-lectură, întâlnire sinonimă cu descoperirea cărţii, şi cu amintirea: “în latină, cuvintele «a inventa» şi «a descoperi» sunt sinonime. Toate acestea sunt în acord cu doctrina platoniciană potrivit căreia «a inventa», «a descoperi», înseamnă «a-şi aminti».”(Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea, Iaşi, Junimea, 1988) Dacă alţii îşi închipuie Paradisul ca pe o grădină sau un palat, Borges nu-l poate imagina decât ca pe un thesaurus al cărţilor: “Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci.” Această credinţă justifică iubirea sa pentru literatură şi faptul că o priveşte ca pe o formă a fericirii. Vom concluziona, alături de Nicolae Balotă, spunând că, prin carte, “omul se în-fiinţează pe sine.”